Sunt din Piatra Neamț, un orășel micuț la munte unde am crescut liberă, hălăduind pe coclauri, cu pletele în vânt și visând mereu, citind ore în șir.
Cărțile mele din copilărie despre dragoste romantică cu prințese și cavaleri mi au inundat creierul și sufletul. Voiam ca viața mea să fie ca în povești, cu serenade sub balcon și iubire mistuitoare. Cu toată intensitatea și drama care vine la pachet. Off.
Când am ajuns în București, la facultate, eram o fată simplă de la țară, îmbrăcată în bumbac ieftin, purtam sandale cu talpa groasă. Dar aveam inima deschisă și îmi căutam iubirea.
Foarte curând mi am cunoscut viitorul meu soț, un băiat înalt, frumos, cu un zâmbet larg și dantura perfectă, care îmi vorbea în limbi străine despre aceeași dragoste romantică, cavaleri și prințese.
N am avut nicio șansă să nu mă îndrăgostesc și să nu mă dăruiesc complet. M am predat iubirii complet și total așa cum am învățat din cărți. Am hotărât inconștient că el este alesul meu, iar conștient făceam orice să îl am și să mă vrea.
Nimeni și nimic nu era mai important decât modelul meu de relație și de dragoste. Nici chiar el. N-am știut atunci că iubeam mai mult ideea de dragoste decât pe el în sine. Cum să știu și cum să fac diferența între concept și om? Aveam 21 de ani, el 25. La rându-i, și el era mistuit de dragoste pătimașă, cu iz de basm.
N-am avut nicio secundă idee despre unde vreau să ajung eu cu el, sau eu lângă el…
Și acum că ne am găsit și că ne iubim .. acu’ ce? Ce o să facem? Ce construim împreună? Unde o să fiu eu in 5 ani? Adică dincolo de relație ce mai vreau?
Ei, întrebările astea io nu mi le am pus înainte să fiu în relația care s-a transformat în căsnicie. Nu mi le am pus nici când eram deja îndrăgostită și mai apoi măritată.
Aveam mereu senzația că sunt confuză, că nu știu unde sunt și unde mă îndrept, eram mereu în așteptare să ceva și nu știam ce anume.
Am înțeles târziu că nu mi am făcut temele, că nu mi-am pus întrebări nu pentru că n-am vrut. Ci pentru că n-am știut, n-am avut nicio materie căreia să-i spună *relații sau *căsnicie. N-am avut nicio materie căreia să-i spună *cine sunt eu și ce vreau eu de la viață și de ce vreau asta și *ce altceva aș mai putea să vreau și *cum să fac să mă cunosc să știu ce vreau.
Când ideea de bărbat pe care ți-l dorești devine mai importantă decât ideea de femeie care vrei să fii sau să devii, atunci știi sigur că orice poveste pe care o începi, va continua cu un divorț sau cu o despărțire.
Lucrurile au început să se prăbușească rapid o dată cu prima sarcină, mi-a aduc aminte că atunci când am rămas din nou însărcinată cu al doilea băiat, el era deja mutat temporar de acasă.
Când intri într-o relație fără să-ți fie prea clar cine ești și ce vrei în afara relației, în mod sigur ajungi să pierzi bucăți mari din tine pe drumul ăsta in doi.
Sigur, mergi înainte. Te măriți, faci copii, pleci in concedii, crești copiii. Și golurile alea din tine umplute cu ce vrea celălalt ajung să fie găuri surde care urlă in fundal. Și ai cumva mereu senzația că ești nefericită și nu știi de ce. Și chiar dacă tot ce este și îți oferă el este frumos, de bună calitate, chiar premium, și viața cu el este elegantă, abundentă, plină….ceva lipsește acut și dureros. Pentru că este viața lui și despre el. Și mai puțin despre tine.
Ne am separat complet când ambii noștri copiii aveau mai puțin de 2 ani.
A urmat o perioadă de blur sinistru, în care mă străduiam să fac față în același timp unei despărțiri bazată pe o custodie comună, 2 copii mici, fără job, fără vise, fără să știu cine mai sunt, ce vreau și încotro mă îndrept.
––
Sunt Oana și am pentru că am avut inima ruptă in mii de bucăți, inima mea este acum mult mai mare, mai puternică și mai sănătoasă. Așa cum se întâmplă la sala de sport cu orice mușchi care e solicitat să ducă mai mult decât poate: întâi se rupe, doare ca mai apoi să se refacă mult mai puternic și mai frumos definit.
Ceea ce mă recomandă cel mai bine este propria mea experiență mai mult decât toate școlile si certificările pentru activitățile de coach.
În plus, fac sport de la 3 ani, citesc de la 5, călătoresc de la 9 și scriu dinainte să împlinesc 11 ani.
Sunt 16 ani de la momentul separării și ulterior un divorț, și tot atâția ani de studii, terapii și mii de ore de coaching pentru ca să înțeleg ce s-a întâmplat și ca să pot să fiu și să fac lucrurile diferit pentru a avea viața și relația pe care n-am încetat să mi le doresc și să le construiesc pas cu pas.
Sportul mă ajută să îmi disciplinez mintea, cărțile și cursurile mă ajuta să cresc, să evoluez în timp ce călătoriile îmi hrănesc sufletul.
Faptul că scriu constant de atâția ani mă ajută să îmi ordonez gândurile, să mă înțeleg mai bine, să îmi dau seama ce e important pentru mine, să visez, să creez, să am ceea ce visez, să mulțumesc… să trăiesc un pic mai bine în fiecare zi.
Asta nu înseamnă că zilele mele sunt mereu ok, însă am învățat să am niște zile proaste foarte bune.
Practicând lucrurile astea constant am reușit nu doar să trec printr un divorț, ci să mă reinventez complet și să am curajul să trăiesc așa cum visam copilă fiind, atunci când citeam povești despre oameni puternici care trăiau vieți fantastice, pline de dragoste, aventură și onoare.
Povestea mea nu are un sfârșit, însă are un sens care mi aduce muuultă liniște și o mulțumire tăcută dar constantă care seamănă mult cu fericirea aia pe care am căutat-o ani buni.
Și dacă eu pot, poți și tu. Doar să vrei îndeajuns de mult.